Chiar dacă aparent „vectorul estic” pierde teren în Ucraina, iar operațiunea militară desfășurată de Rusia înregistrează și unele erori de ordin tehnic, Rusia lui Putin devine din ce în ce mai puternică în politica globală, mai ales datorită politicilor derizorii dictate de Occident și Statele Unite. China, sub conducerea lui Xi Jinping, este un partener onest pentru puterea politică de la Moscova, dar și un jucător major în arena politicii globale.
Nu totul merge cum și-ar dori Vladimir Putin. Contraofensiva Ucrainei a avansat recent, rezervele de valută ale Rusiei se micșorează, iar fiascoul Prigojin a scos la lumină fisurile din structura de putere a Kremlinului. Dar, chiar și așa, priveliștea de la Kremlin nu e chiar atât de mohorâtă pe cât și-ar dori adversarii lui Putin, notează EUROACTIV.
E adevărat că planurile inițiale ale lui Putin în Ucraina au eșuat și l-au lăsat împotmolit într-un război de uzură dificil, însă și ucrainenii își au problemele lor. Responsabilii militari americani și ucraineni se ceartă pe tema cui îi revine vina pentru avansul lent al contraofensivei. Cum americanii avertizează că e improbabil să-i ofere Ucrainei un ajutor egal sau chiar mai mare pentru o nouă ofensivă la anul, poate că Putin crede că a trecut deja de ceea ce a fost mai greu în privința capacității Ucrainei de a-i opune rezistență.
Și, ceva mai departe de casă, Putin are motive de bucurie. Puciul din Niger evidențiază succesul masiv avut de Grupul Wagner în privința perturbării pozițiilor occidentale pe tot cuprinsul Africii. Acolo interesul Rusiei e să obțină, pe de o parte, controlul asupra unor resurse precum aurul și uraniul, și, pe de altă parte, să creeze amenințări haotice la adresa intereselor occidentale.
Factorii politici occidentali vor trebui să se confrunte apoi cu fluxurile de migrație pe măsură ce refugiații se îndreaptă spre nord și cu amenințarea teroristă, pe măsură ce grupurile jihadiste câștigă putere în Sahel (regiune biogeografică din Africa). Prăbușirea puterii franceze și europene în Africa nu se limitează doar la a ilustra impotența geopolitică a UE.
El abate totodată atenția și resursele Americii de la Asia și Ucraina.
Putin a marcat puncte și în Orientul Mijlociu. Mulțumită ajutorului rusesc, Bashar al-Assad poate acum să râdă de amenințările americane din Siria. Aliați tradiționali ai SUA continuă să-și intensifice cooperarea cu Rusia. Emiratele Arabe Unite au sfidat presiunea Americii și și-au aprofundat relațiile comerciale cu Moscova. Iranul a devenit profund integrat în fluxurile de armament ale Rusiei.
Iar relația Chinei cu Rusia, în ciuda speranțelor occidentale cum că Xi Jinping se va spăla pe mâini de un aliat ieșit pe arătură, rămâne solidă. China cumpără tot petrolul și gazul rusesc pe care poate pune mâna și îl aprovizionează pe Putin cu cantități semnificative de echipamente cu dublă folosință care ajută Kremlinul să-și mențină în mișcare, fie și cu dificultate, atât economia cât și campania militară. China alimentează mașinăria de război a lui Putin și e probabil să continue s-o facă indiferent ce va mai face ori spune președintele Biden.
Putin se mai poate îmbărbăta și urmărind evoluțiile politice din America. Donald Trump pare să aibă cale liberă către nominalizarea republicană, iar șansele lui de a reveni la Casa Albă nu pot decât să crească. Biden nu a prezentat încă o definiție coerentă și convingătoare a strategiei sale în privința Ucrainei, în jurul căreia să se poată uni națiunea americană.
Șoaptele care răzbat dinspre armata americană cum că deciziile eronate ale comandanților ucraineni sunt de vină pentru rezultatele slabe ale contraofensivei nu vor consolida sprijinul public.
Dar cel mai mare avantaj al lui Putin rămâne, ca întotdeauna, incoerența Occidentului contemporan. Adversarii lui occidentali sunt Churchill pe podium, dar Chamberlain în viața reală. Ei își proclamă angajamentul nepieritor pentru o ordine internațională bazată pe reguli care interzice cuceririle teritoriale, dar în privat presează Ucraina să accepte că a pierdut Crimeea și Donbas.
Ei proclamau Luna Mândriei [homosexuale; aluzie la o postare pe Twitter din iunie 2021 a ambasadei americane de acolo – n.trad.] la Kabul, în vreme ce pregăteau abandonarea întregii societăți afgane în mâinile talibanilor.
Ei oscilează între a denunța Arabia Saudită ca pe un stat-paria și a-i cerși ajutorul. Ei îi țin predici morale Sudului Global pentru a se sacrifica spre binele comun în chestiunea climei, în vreme ce adoptă politici protecționiste care amenință chiar viitorul economic al aceluiași Sud.
Din perspectiva lui Putin, această combinație de retorică agresivă și politici prudente e cea mai bună abordare pe care ar fi putut s-o aibă SUA. Proclamațiile sforăitoare ale administrației despre valori americane aduc deseori a intimidare în urechile altor țări, în vreme ce contrastul bătător la ochi dintre vorbele cutezătoare și faptele timide invită la dispreț.
În același timp, incoerența politicilor americane subminează și poziția internă a administrației. Dacă Biden chiar dorește ca Ucraina să câștige războiul cu Rusia, atunci de ce nu-i trimite arme mai multe și mai bune? Dacă obiectivul lui e să se ajungă la un compromis care să-l lase pe Putin în posesia grosului teritoriilor cucerite, atunci de ce cheltuiește atât de mulți bani pentru un rezultat atât de jalnic?
Atacul lui Putin contra Ucrainei constituie o greșeală istorică, aruncând Rusia într-un război dificil și încă impredictibil. Victoria totală pare improbabilă, iar Rusia va plăti scump războiul.
Problemele Rusiei din Ucraina îi reduc Moscovei influența în mai tot spațiul fost sovietic. În Caucaz Turcia și Azerbaidjan strâng cu ușa Armenia, clientul Rusiei, pe lângă faptul că Azerbaidjanul bogat în petrol și gaz reușește să se elibereze puțin câte puțin din ghearele Moscovei. În Asia Centrală prezența economică și politică a Chinei crește invers proporțional cu a Rusiei.
Totuși, nimic din toate aceste evoluții nu va ajuta Vestul, nu va promova democrația și nu va disimula realitatea că administrația Biden, după ce a eșuat în a-l descuraja pe Putin să pornească războiul, nu a găsit o cale de a-l face să piardă lupta ori de a-l constrânge să accepte negocieri în termeni rezonabili, conchide Walter Russell Mead.
October 14, 2023
